Eu și Alcibiade

Trecut-au niște ani de când dragul meu Alcibiade mi-a încântat pentru ultima dată privirea cu uitătura lui, veșnic sobră, dar caldă, privire pe care am simțit-o mult timp imprimată adânc pe retină. Nu sunt, nici mai mult, nici mai puțin, decât paisprezece ani de atunci. Ce repede zboară timpul atunci când ai un prieten lângă tine! Să vă spun, așadar, cum l-am cunoscut. Era o zi dintre acelea, de weekend, în care mă pregăteam să mă duc cu mașina înspre Găești, la socrii mei. Nu dormisem foarte mult în seara precedentă, din cauza unui roman la care lucram de zor în perioada aceea, O noapte în Paris, pe care l-am și terminat până la sfârșitul lunii. Eram foarte timorat de faptul că, oricât aș fi încercat să îndrept din scris procesele de conștiință prin care trecea protagonistul meu, acesta nu ajungea să fie suficient de bine pregătit ca să facă pasul cel mare spre punctul culminant: să se împuște în cap pentru o tânără pariziană ce îi furase inima, de când pășise în celebra capitală, la studii. Nu simțeam, căci de știut știam, prin ce conflicte interioare ar trebui să treacă un tânăr ce simțea iubirea adevărată pentru prima oară, iar eu, fără să simt, nu pot să scriu. Am lăsat totul baltă, așadar, și am împachetat, cu un soi de letargie și nesiguranță în abilitățile mele scriitoricești, lăsând casa în deplină singurătate, stare pe care și eu o experimentam adesea, deși Suzy era mai mereu în spatele meu în nopțile dominate de lipsa de inspirație, cu ochii ei calmi, asemenea unei nopți de vară, cuprinzându-mă de fiecare dată într-o îmbrățișare caldă, de o iubire sinceră. Nu stăteam foarte mult la socrii, nu că nu mi-ar fi plăcut de ei, ba chiar o adoram pe mama lui Suzy, o țărancă oacheșă, foarte bună la suflet și muncitoare, care mă primea veșnic cu cele mai alese bucate. Nici de socru-meu nu mă puteam plânge – vedeam un tată în el, în absența unuia propriu – un bărbat înalt și voinic, cu pumnii cât gutuile coapte, glumeț, dar mereu cu bun simț. Îmi plăcea la el că, de fiecare dată când ridicam ivărul portiței ce dădea într-o curte superbă, bine lucrată și întreținută de mama lui Suzy, plină de rațe, gâște, curci și găini ce piuiau voios, era prezent chiar dacă nu îi sunam că am ajuns în prealabil, îmi prindea mâna ca într-o menghină și îi râdeau ochii aceia minunați de albaștri, pe care și Suzy i-a moștenit, când îmi spunea: Salut, Liviu! Ce mai faceți, măi, copii, abia acum veniți? Vă așteptăm de două zile. Nu te-ai potolit cu gazetăria aia, voinicule? – timp în care mă bătea pe spate și cu cealaltă lopată, de-mi ieșea tot aerul din plămâni – Scrii, scrii și tot scrii… Doar asta îmi spune Suzy despre dumneata! Ești palid și ai slăbit, hai să bem o țuică ca-ntre bărbați! Nici bine nu catadicseam să-mi retrag mâna și să mă pregătesc sufletește de tăria tonicului care urma să-mi inunde arzător gâtlejul, că începuse a se auzi glasul cristalin al consoartei, de după colț, care veșnic îl mustra: Țuici, țuici și iar țuici, numai asta ai în cap, Stănică! Lasă-i să mănânce ceva întâi și le dai și țuică după! Resemnat și cu ochii spre pământ, dar, mustăcind drăgăstos spunea: Haideți mai bine la masă, a făcut Săndica o ciorbă de cartoafe de te lingi pe degete! Și, Doamne, ce adevăr grăia!

Așa că, eram mereu convins că o nouă plimbare la Găești mă va încărca sufletește și, astfel, mă voi putea întoarce la „gazetăria” mea cu forțe proaspete. Suzy deschisese porțile între timp, cu un scârțâit prelung, semn că ar fi mai trebuit să le ungem. Eu băgasem cheia în contact și mă pregăteam să scot mașina din curte. Mă uit la ea, – care era veșnic zâmbitoare – deodată fața i se schimbase într-o grimasă ciudată. Dau geamul jos și o întreb ce s-a întâmplat. Îmi răspunde că a auzise ceva ciudat de la motor, ca un scâncet de copil mic. Cum știam că auzul unei femei face concurență cu cel al unui câine, mă dau jos din mașină și ridic capota. Totul părea în regulă, abia ce fusesem cu ea la mecanic, dar acum auzeam și eu scâncetul. Se auzea de undeva de sub mașină, așa că m-am lăsat pe genunchi, în iarbă, și am aruncat o privire. Un ghemotoc de blană plângea jalnic sub mașina mea! Sărmanul de el, cum o fi ajuns acolo? L-am tras de sub osie, ridicându-l la nivelul umerilor. Mârâia jalnic. Avea un aer trist, de parcă fugise de undeva. Nitam-nisam, cu o bucurie ludică întipărită pe chip, Suzy îmi propuse să-l ducem cu noi, deoarece unul din câinii socrilor murise de bătrânețe și aveau nevoie de altul. Nu părea a fi al cuiva, nici nu aveam cum să-mi dau seama prea bine, așa că am dat curs acestei idei îndrăznețe. L-am suit în mașină, pe bancheta din spate și duși am fost. Tot drumul m-am uitat mai mereu în oglinda retrovizoare, fixându-l pe bietul blănos cu privirea. Ceva îmi spunea că aveam să petrecem împreună mai mult timp decât crezusem. Așa a și fost. După ce am intrat cu mașina în curte și am rezistat încă o dată celebrelor „reverențe” ale socrului meu jovial, am deschis portiera și i-am arătat drumul spre curte cățelușului, însă acesta nu voia să iasă în fel și chip. Soția mea îl scosese pe brațe afară, dar acesta rămăsese nemișcat, uitându-se buimac în jur și mirosind, din loc în loc, pavajul curții. Se aciua patetic de gleznele Suzanei și dădea bucuros din codiță. Atunci am știut ce aveam de făcut. Ochii ei deja erau umezi și mă rugau tacit să-l păstrăm. Am consimțit, printr-un zâmbet și un gest subtil din cap. Ce e și cu puricosul ăsta mic? ne-a întrebat tata-socru mirat. Am zâmbit amândoi către el, cu subînțeles, și am răspuns la unison: E cățelușul nostru!

Întorși de la Găești, am început aventura cu noul nostru prieten. După ce l-am spălat, căci era într-o stare, să zicem, în termeni academici, nu tocmai plăcută văzului, i-am pus o zgardă și l-am așezat pe băncuța de afară, unde stăteam cu Suzy vara, până la ultima fâșiuță de lumină a soarelui crepuscular și citeam, râdeam și ne iubeam… Pe amândoi ne frământa aceeași întrebare: ce nume să-i punem? Voiam să ieșim puțin din tipare, fiindcă deja aveam un câine în grădină pe care-l chema Spic și o pisicuță tărcată, teribil de drăgălașă, Miți, salvată de Suzy de pe marginea drumului, așa că ne tot gândeam… Pe vremea aceea obișnuiam să citesc multe cărți de istorie și mitologia popoarelor, eram pasionat îndeosebi de legendele și mitologia Greciei antice și, astfel, mi-am luat de pe noptieră volumul Legendele și miturile Greciei antice de N. A. Kun, primit în dar de la Suzy de ziua mea, și am început să trec în revistă posibilele opțiuni: Dioxippus – nu se prea potrivea micul ghemotoc de blană cu ceea ce fusese odată un luptător neînfricat, așa că am zis pas; Pericle – ar fi puțin cam prea clișeic; Pitagora – nu, nu și iar nu! Nu vreau ca această ființă adorabilă să-mi amintească de anii în care eram la liceu și mă înecam în matematici. Ce să fie, ce să fie atunci? Ce nume să-i pun? Eram cu totul pierdut, până când, dintr-odată micuțul prieten a dat iama la mine în poală, mai să-mi dărâme cartea din mâini. Supărat fiind, voiam să-l dau la o parte, când am văzut că își ținea lăbuța pe un anumit nume de pe pagină. Era vorba despre un celebru general atenian, despre care mai citisem câte ceva și în trecut: Alcibiade. M-am uitat puțin pieziș, nefiind sigur dacă Alcibiade era un nume potrivit pentru un cățeluș ca el. Așa că l-am strigat o dată, de două, de trei, și fiindcă de fiecare dată lătra din ce în ce mai bucuros, iar codița lui era ca elicea unui elicopter ce se pregătea să-și ia zborul în înaltul cerului, am hotărât – adjudecat! Zilele se scurgeau, iar eu și Suzy ne vedeam cu ochi din ce în ce mai buni „odorul” cum crește și… se schimbă. Dacă la început, când l-am găsit sub mașină, avea blănița de un cafeniu deschis, cu două mici pete gri la nivelul ochilor și una mare pe burtică, acum era cu totul altul. Părul i se îndesise considerabil, scăzându-i din luciu, iar coloritul se schimbase mai mult spre negru. Trăiam momente foarte frumoase alături de el. Când lucram, mereu venea și zăcea posomorât sau își ridica capul și dădea din coadă vesel, în funcție de nivelul de inspirație pe care îl aveam când scriam. Țin minte cum, într-o dimineață de toamnă timpurie, îmi beam cafeaua pe prispă și priveam cum Suzana se juca cu el în grădinița noastră din față, lacrimi îmi curgeau pe obraji și nu înțelegeam de ce. Cum puteam fi atât de fericit și totuși atât de trist, în același timp, privind un tablou atât de superb ca acela? Două părți ale sufletului meu se jucau sincer și vesel, arătându-mi, parcă, ce ocrotesc cu atâta trudă și migală. Eram conștient că dragul meu prieten, pe care îl crescusem cu atâta atenție, atât amar de vreme, mă va părăsi într-o zi. Tocmai de aceea încercam să mă bucur de fiecare clipă petrecută cu el, cu „micuțul” meu (acum ditamai dulăul), Alci. I-a luat ceva timp să se împrietenească cu Miți, dar să-i fi văzut după aceea! Erau nedespărțiți. Miți ne aducea în dar, din când în când, spre a-și arăta loialitatea, câte un șoricel viu, de cele mai multe ori, spre stupefacția noastră, iar Alci o completa perfect, făcându-i jocul, speriind de moarte biata creatură înainte de a o omorî.

Tare rău mi-a părut când a venit vremea să-l castrăm. Vedeam în ochii lui, atunci când aștepta cuminte pe masa veterinarului, o încredere nețărmurită și nestrămutată în mine, chiar și acum, când părea că joc rolul omului rău. Mă fixa cu privirea și atunci am simțit, pentru prima oară, ce înseamnă ca un suflet să aibă încredere deplină în alt suflet. Mi-am înăbușit plânsul și l-am rugat pe veterinar să-l anestezieze general, în loc de local, față de cum vorbisem inițial și cum era și procedura, de altfel. Recuperarea sa nu a durat mult, a redevenit același câine blând și profund pe care îl știam și îl iubeam eu și cu Suzy. Ne însoțea la fel de bucuros în livadă, unde se prefăcea că are altă treabă, noi fiind, așadar, musafirii distracției sale. Totuși, cum ne îndepărtam puțin de el, venea negreșit lângă noi, dar la fel de „indiferent”, căci, cum își auzea numele, dădea fuga și se ridica în două labe la noi, cerând cu o obediență siropoasă să fie mângâiat și alintat.

Când și-a simțit moartea, am simțit-o și noi. Stătea din ce în ce mai singur, nu se mai gudura pe lângă Suzy, nu se mai juca cu Spic și Miți, foarte bătrâni și ei acum. Parcă ar fi fost un om care nu voia să ne deranjeze, retrăgându-se fără să lase vreo urmă, în liniște. S-a retras în livadă, la poalele mărului bătrân, unde am găsit acum odinioară (o eternitate, mai degrabă) pozele mici, șterse, îngălbenite la margini ale acelor doi oameni necunoscuți. L-am mângâiat pe cap și m-am uitat adânc în ochii lui, la fel de blânzi ca în prima zi, încercând să ajung mai departe de materie, în meandrele sufletului său. Am încercat să-l tratez cu niște cărniță, mămăliguță, fiindcă erau preferatele lui, însă nicio strădanie de-a mea de a-l îmbuna nu dădea roade. Îl auzeam cum ofta, trist de faptul că nu îmi mai poate fi prieten, trist de faptul că nu mă mai poate servi cu dragoste, trist de faptul că nu îmi mai poate fi. Mi-a fost prea milă de el ca să-l las acolo, deși intenția lui a fost, clar, asta, după cum se împotrivea cu slabele lui puteri rămase, așa că l-am luat în brațe și l-am așezat pe o pătură sus, în pod, în liniște. Suzana și cu mine am rămas în bucătărioară, auzind din când în când lungile oftaturi ale bietului nostru Alcibiade și oftând și noi, la rândul nostru de foarte multe ori. Când am crezut că s-a apropiat clipa, am urcat amândoi să ne luăm un ultim rămas bun. Era cu ochișorii închiși și abia mai respira, dar când ne-am apropiat, ne-a simțit. Cu o ultimă putere și i-a deschis, încercând să se ridice și în picioare, dar era mult prea slăbit pentru așa ceva. I-am umezit boticul cu apă, spre a-i mai alina suferința și a-i arăta dragostea noastră. Și-a vânturat coada prin aer de câteva ori, lingându-ne mâinile în semn de apreciere și devoțiune supremă. Apoi a murit. Burtica lui nu mai avea acea mișcare care indică ritmul respirației. I-am închis ochii și am așteptat, nu ne-am grăbit să-l îngropăm. Am așteptat o zi cu speranța că o minune se va întâmpla, iar „generalul” nostru își va reveni și va conduce fruntea oștirilor. Nu s-a întâmplat nicio minune.

L-am îngropat undeva îndărătul grădinii, între porumbar și cotețul găinilor. Am luat cazmaua și am săpat o groapă ce avea aproximativ mărimea cu cele pe care le-am săpat ani de-a rândul cu Suzy, atunci când sădeam câte un pom nou în livadă.

Zeek Liviu Ioan

I am the founder of this project, meaning I started moving things around, something like the Big Bang. I like, especially, to do whatever I propose for myself, no matter how hard it would sound or how ambitious it would be. I like to read, but I didn't like it at the start. I have a endless thirst for knowledge and a inner dream to know as many human stereotypes. I'm pretty hard on myself, sometimes pretty unjustly and contrary to the things I do. I want to extend this project on a larger scale, just like I drafted in my mind when I was a simple kid.