Nu, nu sunt bine

Mulțumesc că nu m-ai întrebat! Așteptam de mult timp momentul ăsta în care să vă spun, în sfârșit, cât de tare m-am săturat să vă citesc mesajele de tip șablon, ce încep de fiecare dată cu „Sper că ești bine…”, „Sper că sunteți bine cu toții…” sau chiar cele ce sunt de o grosolănie ieșită din comun, întinzând coarda nesimțirii până la extrem: „Știu că sunteți bine, că altfel nici nu se poate…”. Ei, află de la mine, domnule sau doamnă, prietene sau prieteno, amico sau amicule sau oricum ai vrea tu să te identifici, că NU, nu sunt bine! Hai să-ți zic și de ce. Vezi tu, în ultima perioadă am trecut prin foarte multe stări, am fost confuză, deznădăjduit, trist, anxioasă, plină de speranță, creativă, grijuliu și câte și mai câte, dar dacă ar fi să rezum stările pe care le-am trăit la un singur cuvânt, ieșit mai mereu din orizonturile înguste ale câtorva dintre cei care, chipurile, arată o vădită purtare de grijă ce sincer mă îngrețoșează, aș spune că sunt bine.

Dar nu este așa și niciodată nu a fost. De când a început totul am căutat un refugiu. Am încercat să mă adâncesc în clipuri cu pisici, seriale, citit, dormit, pseudoscris, însă nimic nu-mi aducea, parcă, acea liniște simțită înainte. În tot acest timp, totuși, toată lumea îmi prezicea starea de spirit ca fiind perfectă sau, cel puțin, bună. Mă simt ciudat aproape în fiecare zi, nu că ar fi vorba de vreo coronă, dar simt un gol în suflet, îmi lipsesc deosebit de mult momentele în care eram împreună și discutam. Poate că pentru voi, cei care catalogați lumea ca fiind bine, nu înseamnă atât de mult starea unui singur om, dar nu sunt singura… nu sunt singurul care se simte așa.

Mă întreb de ce s-a ajuns aici și tot singură, ca prostul, îmi dau răspuns. Am uitat unii de alții, altfel nu pot să-mi explic. Ca o pătură de ceață, ca un văl de ignoranță, ca o pânză peste ochi nu mai vedem persoanele din jurul nostru. Cum altfel am putea trece atât de nepăsători pe lângă cei pe care altădată îi ajutam? Nu îi mai simțim în suflet și, ca niște ignorante, am pășit încrezători mai departe în drumul desăvârșirii spre… nimic. 

Deși pare un monolog, ăsta-i un dialog, între mine și mine. Totuși, sper ca tu să-l vezi și să-ți dai seama cât de mult îmi doresc să revii în viața mea. Deși ești atât de aproape, la un singur vârf de deget distanță, mă simt pierdută că stai acolo ca mutul și nu spui nimic. Întoarce-te acasă! Știi bine că eu știu că NU ești bine… nici eu nu sunt, n-am fost și nu voi fi… până când n-ai să vii.