Aventurile lui Pașca

Cu toate că acest virus nefast, mai mult ca sigur, a dat peste cap planurile tuturor de vacanță, cred că am reușit, măcar într-o oarecare măsură, să salvez o parte din aceste 3 luni de vară.

Personal, luna august a compensat pentru celelalte 5 luni în care am stat în casă datorită pandemiei. Acestea fiind spuse, dați-mi voie să vă prezint cum am petrecut o lună întreagă (sau cea mai mare parte din august și o săptămână din iulie) plecat de acasă, în compania prietenilor sau a părinților.

Dubova – „Atlantis de România”

Prima parte a aventurilor mele are loc într-un oraș din municipiul Mehedinți, Banat, situat pe malul lacului de acumulare Porțile de Fier I: Orșova. Istoria acestui loc este foarte interesantă; atât a acestui oraș cât și a celorlalte din apropiere. 

În timpul comunismului, aceste locuri nu erau deschise publicului, datorită faptului că era foarte ușor de trecut granița ilegal și ajuns în Serbia. Acestea fiind spuse, Ceaușescu permitea oamenilor să traverseze/viziteze aceste zone doar din motive întemeiate, iar locatarii erau foarte îndeaproape supravegheați. 

Dar, în ciuda tuturor eforturilor dictatorului, oamenii tot mai reușeau uneori să treacă pe celălalt mal… asta daca nu erau prinși în fapt sau nu se înecau. 

Unde eram eu cazat, la o pensiune aflată între Porțile de Fier I și Cazanele Dunării, era un lac de acumulare cu o poveste curioasă, pe care am aflat-o de la ghidul care ne-a dus într-o „croazieră” pe Cazanele Dunării.

Conform acestuia, la vreo 80m sub nivelul apei, se află orașul scufundat Dubova. Acesta a fost scufundat în mod voit când s-a construit lacul de acumulare. Uneori, când se golește lacul, ruinele orașului se pot vedea, ba chiar sunt oameni care revin în orașul în care au locuit și își regăsesc casele (sau ce a mai rămas din ele, cel puțin).

Interesant este că, în urma scufundării acestui oraș, malul dintre România și Serbia s-a lărgit semnificativ, astfel că românii au 3 sferturi din lățimea malului. Practic, înainte de dispariția sub ape a Dubovei, România și Serbia erau despărțite doar de malul sârbesc.

Ce mai poți vedea într-o astfel de excursie cu vaporașul? Păi, am văzut Tabula Traiana, care marchează intrarea în Cazanele Mici ale Dunării. Această placă memorială este ridicată de împăratul Traian în cinstea victoriei Imperiului Roman asupra regatului dac în urma celui de-al Doilea Război Daco-Roman (105 – 106). Uimitor este faptul că, la vremea aceea, învățații romani au calculat, cu o precizie de invidiat chiar și de aparatura ultra modernă de efectuat măsurători din zilele noastre, nivelul exact până unde va crește Dunărea. Și, ce să vezi, chiar au avut dreptate (eroarea de calcul a fost doar de câțiva centimetri). 

Următoarea atracție turistică este Chipul lui Decebal, care este un basorelief înalt de 55 m, aflat pe malul stâncos al Dunării, între Eșelnița și Dubova, în apropiere de orașul Orșova. Basorelieful îl reprezintă pe Decebal, ultimul rege al Daciei, și este sculptat într-o stâncă de către sculptorul Florin Cotarcea, din Orșova. El a lucrat timp de zece ani în care a fost ajutat de 11 alpiniști. 

Este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa și a doua din lume. Omul de afaceri și istoricul amator protocronist Iosif Constantin Drăgan a fost cel care a promovat și finanțat ideea acestei lucrări efectuate în perioada 1994 – 2004. 

Plimbarea se încheie după ce am ajuns în Cazanele Mari ale Dunării (de fapt, după ce ne întoarcem înapoi la pensiune, că doar nu ne aruncă din barcă în apă să ne întoarcem înot, dar divaghez de la subiect) pe același drum (Cazanele Mari, Chipul lui Decebal, Cazanele Mici, Tabula Traiana).

Schimbând registrul, plecăm de la Dunăre, luăm o pauză la bunici în județul Teleorman, unde alimentăm pentru a doua parte a aventurii. Trece o săptămână petrecută la o cabană dintr-un sat din Brașov, alături de bunici, părinți și unchi, până revin în București.

Am crezut că aceste 2 săptămâni vor fi finalul aventurilor mele din ce a mai rămas din vacanța de vară, dar m-am înșelat amarnic, căci peste 2 săptămâni urma să plec, alături de niște prieteni, la munte, pentru a doua oară pe acest an (teoretic a treia, dar aia e cu totul altă poveste).

„Întâlnire de gradul 2 cu Yogi”

Ajunși în Brașov, la o pensiune situată la mai puțin de 20m de pădure, mă bucuram nespus de mult că am reușit să fac și o excursie fără părinți în acest an cât se poate de aparte.

Mă aflam în compania unor persoane foarte de treabă, cu care am făcut în 5 zile mai multe amintiri decât îmi imaginam. În cele 4 seri de petrecere, cu mâncare din belșug, muzică și tot tacâmul, simt că mi-am făcut câțiva amici, dacă nu chiar prieteni.

Din prima seară am știut că voi avea parte de un sejur foarte deosebit. În timp ce carnea sfârâia pe grătar, am auzit în josul străzii niște dulăi lătrând, dar noi nu i-am băgat în seamă.

Asta până când am văzut, pe lângă gardul nostru, un mic pui de urs fugind mâncând pământul, vizibil speriat de câini. Abia în acel moment am realizat de unde erau găurile în gardul de lemn. Bine, faptul că eram la o aruncătură de băț de intrarea în pădure trebuie să ne dea de gândit. Mai cu râs, mai cu „Ce a fost aia?” sau „Băăăă, ați văzut ursu’?!”, eu și încă cineva am realizat gravitatea situației: noi aveam carnea pe grătar, afară era beznă, iar câinii lătrau în toate direcțiile. Și, la pièce de résistance, să nu uităm că pe lângă noi a trecut un pui de urs… deci pe cine credeți că am întâlnit peste aproximativ o oră? Pe mama urs. 

Ieșeam pe balcon să întind niște prosoape când am văzut la lizieră (eu având camera cu vedere la pădure), o umbră, una destul de mare. Cobor să îi anunț și pe cei care încă erau la grătar că e posibil să mai vedem un urs în seara aceea. Dar nu ajung bine în living, că îl aud pe Alin, care era vizibil panicat:

„BĂ, UNDE NAIBA AI FOST?”

„Eu? Tocmai am fost în cameră să vorbesc cu ai mei… de ce? Apropo, e posibil să fie un urs la marginea pădurii.”
„Aaaa, da? Nu mai spune. Tocmai a trecut ursoaica acum 1 minut…”

Deci, am văzut deja 2 urși. Și asta era doar prima seară.

A doua seară a fost doar o tentativă a lui Yogi de a coborî, dar s-a speriat când am pus lanterna pe el și a fugit înapoi în pădure.

Ultimele două seri – acelea au fost cele mai palpitante. 

Seara Numero 3

După ce am terminat masa pe la ora 8-9, am făcut un duș și am început să ne jucăm ceva ca să treacă timpul. Apoi, pe la miezul nopții, am ieșit afară să ne aerisim puțin. Eram doar eu cu Alin, un coleg de clasă și bun prieten. Auzind lătrat de câini undeva în stânga noastră, am crezut că sunt niște pisici care fuseseră încăierate, așa că nu am băgat în seamă (din nou) câinii. Cum stăteam noi de vorbă, la câteva minute de când am ieșit, auzim o ghenă de gunoi cum este doborâtă. 

Nici jumate de minut mai târziu, făptașul își face apariția de după colț, trecând fără vreo grijă spre pădure.

Mai târziu (adică pe la 1 și jumătate noaptea), eram în curte alături de încă 2 persoane, pe când celelalte 3 erau la etaj, căutând haine groase. Discutând afară despre una-alta, aud o voce de la etaj, țipând în șoaptă:

„Bogdane, vino repede! Bă, veniți toți repede!”

Evident, am sărit de pe canapea și am mers lângă gard, ca să îi vedem pe cei de la etaj cum arătau spre curtea vecinului de peste drum.

Cocoțat pe gard, îmi îngheață sângele în vene pentru o secundă. Se pare că Moș Martin venise să îl colinde pe vecinu’, și se plimba prin curtea lui cum mă plimbam eu pe bulevardul de la Unirii.

Dezamăgit că nu a găsit nimic de-ale gurii, acesta se resemnează și părăsește proprietatea în care pătrunsese prin săritul (și, ca rezultat, îndoitul) gardului și se duce să caute alte tomberoane.

După acest eveniment care ne-a panicat pe toți, dat fiind faptul că noi nu prea aveam gardul întreg la curte, am zis să ascultăm niște muzică să ne mai liniștim. 

Țeapă cumetre… peste 5 minute a mai venit ursu’ o dată. De aceasta dată, cobora din pădure și voia să caute tomberoane în cealaltă direcție.

Despre ultima seară nu aș avea prea multe de zis, doar că de data asta m-am panicat cel mai rău. Prima dată când am văzut ursul a fost pe la ora 8, când încă făceam grătarul. Auzind câinii, am zis că dacă chiar apare vecinul din pădure, acoperim grătarul și intrăm în casă.

Zis și făcut. Peste un sfert de oră, apare Baloo, etalând un mers de pinguin dolofan. Dar nu avea treabă cu grătarul nostru. Pesemne că era sătul și voia să se culce.

A doua oară era undeva pe la miezul nopții. Stăteam pe bancă afară, citind niște mesaje și dând share unor postări pe Instagram. 

Dat fiind faptul că era liniște mormântală (niciun câine, nicio pisică, nimic) am auzit foarte clar cum, la marginea pădurii, cineva (sau ceva, mai bine zis) călca pe niște sticlă, creând un sunet distinct. Știam că e un urs, nu mai era o surpriză. Am zis că o ia frumos spre tomberoanele din stânga curții, la un bloc. 

Brusc, aud în fața porții zgomote pe asfalt. Ridic capul din telefon, și privirile noastre se întâlnesc. Vă dați seama că în doi timpi și trei mișcări toată pensiunea era trează. Din fericire, ursul a fost mai speriat decât am fost eu și a spălat putina înainte să apucăm noi să ne dezmeticim că era să o pățim pe a vecinilor și să intre Yogi la noi în curte.

Ironic este faptul că tocmai ce vorbisem cu o seară înainte, considerând ce a pățit vecinul de vis-a-vis, că dacă nu ar fi zgomot și lumini aprinse în curte, cu siguranță că nu s-ar fi rușinat să intre și în curte la noi în căutare de mâncare.

Și cam așa s-au terminat aventurile mele din această vară. Nu mă așteptam ca în acest an să am parte de atâtea plimbări, but it is what it is. 

Dar tu, cel care citești acum acest articol mirific (dacă mă întrebi pe mine, e de noaptea minții ce am scris aici, but anyway), cum ți-ai petrecut vara? Ai stat numai în casă, cu frică de Covidel, sau te-ai văzut cu prietenii în diverse locuri și locații, care mai de care mai exotice?