De ce te complaci, ah?

Vine o vreme în viața ta când pui sub semnul întrebării câteva dintre cele mai importante lucruri pe care le-ai făcut sau le-ai spus: De ce? Dacă nu ești genul de persoană asumată sau vreo femeie independentă care a aflat secretul unei vieți de succes și fără remușcări, tatuându-și sub sân, pe partea dreaptă, clasicul și expiratul „je ne regrette rien”, vei observa că nu este atât de ușor să-ți răspunzi la această întrebare, aparent simplă. Este foarte probabil să nu te fi gândit niciodată la asta și să crezi că viața ta își urmează lin cursul, iar lucrurile pe care le decizi sau spui sunt lipsite de orice tragere la răspundere. Ei bine, află că nu este așa.

De câte ori ți s-a întâmplat să ieși dintr-o altercație verbală drept învins? De multe ori, nu-i așa? Poate pentru că argumentele tale nu au fost suficient de tari, poate te-ai bazat pe niște premise false sau poate pentru că nu ai fost suficient de pregătit în acea zi, chiar nu contează. Totuși, odată spuse (dacă sunt spuse, pot exista și discuții pașnice – mai rar și, de obicei, între categorii puțin mai speciale de oameni), injuriile pe care le-ai aruncat în lupta pentru supremația ideilor asupra opozantului tău rămân veșnic aruncate. Fie că este vorba despre un simplu atac direct la persoană ori asupra familiei sale (sau asupra familiei familiei sale – știți voi despre ce vorbesc), acea vorbă rămâne în conștiința respectivei persoane pentru totdeauna. Deși există, firește, cereri de scuze și iertări, de ce ai considerat la acel moment că singura cale prin care poți ieși „nepătat” din dezbaterea voastră „intelectualicească” este să lovești brutal, grotesc prin cuvinte urâte ce chiar nu își au rostul într-o astfel de conversație? Aici, eu cred că există două posibile răspunsuri. Primul ar fi că nu ai vrut – motiv pentru care ești o cauză pierdută, pe bune; dacă ești un simplu filistin care are impresia că lucrurile sunt doar așa cum le vede el și că deasupra orizontului său îngust nu există și unul cuprinzător, atunci „n-ai ce-i face”, cum se spune. Dar dacă răspunsul tău este că nu ai putut – și sper din tot sufletul să fie ăsta – aici chiar se poate lucra.

Primul pas ar fi să renunți cu totul, în limbajul curent, la orice formă de injurie te puteai gândi înainte. Încearcă să nu le gândești, să nu le asculți și, poate cel mai important, să nu le repeți. Sunt atât de multe cuvinte frumoase în limba română, multe dintre care pesemne că nici nu ți-au trecut vreodată pe la ureche și oare de ce? Trecem la al doilea pas – schimbă-ți anturajul. Da, ai auzit bine, dacă prietenii pe care îi ai acum nu-și pot scoate organele reproducătoare din guri și sunt mai creativi atunci când vine vorba de crearea unei noi înjurături decât atunci când vine vorba de elaborarea unui argument valid, au o problemă. Sau tu ai. Depinde cum privești situația. Cred că amândoi sunteți într-o situație proastă, ei pentru că sunt pierduți, iar tu pentru că te lași pierdut. Așa că, ce ai de făcut? Simplu! Părăsește-i definitiv. Poate părea urât la început, s-ar putea să-ți impute că ești cam „arfist”, dar hei, dacă să ieși dintr-un cerc de proști ca să te regăsești înseamnă să fii „arfist”, adjectivul preia o valoare pozitivă. Cum trebuie să o faci? Cât mai tacit posibil, astfel de persoane nu merită explicații și, cel mai probabil, nici nu vor vrea să le înțeleagă sau măcar să le asculte. Dacă tu devii noul subiect al înjurăturilor lor acerbe, sper că îți poți da singur seama cu ce fel de oameni îți petreceai timpul. Ultimul pas este mai greu, dar nu imposibil. Trebuie să demarezi o căutare, ce la început o să pară sisifică, printre oameni din alte cercuri sociale decât cele cu care erai obișnuit înainte. Ce înseamnă asta? Păi dacă foștii tăi amici aveau caracterul pe care îl aveau, ce îi determina să facă ceea ce făceau, crezi că vei găsi un comportament antitetic la prietenii acestora? Spoiler: NU! Sunt făcuți din același aluat, crescut și copt în alte medii, care nu poate diferi într-atât să îi iei în calcul drept posibili noi amici. De multe ori cei pe care îi cauți sunt chiar sub nasul tău, dar trebuie să îi descoperi, de aceea cred că este cel mai greu pas. Să ajungi să descoperi o persoană este un proces foarte complex și adesea chinuitor dacă persoana în cauză este timidă. Uneori tânjesc după un sistem holografic, asemănător acelora din filmele SF, unde toate caracteristicile unui individ plutesc deasupra acestuia, oricine putându-le vedea dacă i se permite. Ar fi atât de simplu să analizezi dintr-o privire gradul de compatibilitate cu o persoană, dar, în același timp, atât de straniu. Revenind, scuzați-mi divagația științifico-fantastică, la subiect, odată ajuns în acest punct te poți considera „salvat”.

Prin urmare, nu este imposibil să te reorientezi în viață în ceea ce privește persoanele cu care îți faci veacul, ba chiar este indicat dacă ajungi la concluzia că trebuie să o faci și trebuie să ajungi la concluzia asta făcând-o singur. Frumos calambur, nu? Chiar nimeni nu o să te poată forța să faci ceva ce nu vrei, dar mai gândește puțin și dintr-o altă perspectivă decât cea pe care o păstrezi în pereții minții tale și cu care ești deja mai mult decât obișnuit. Aș vrea să știu, ați simțit nevoia vreodată de a vă distanța de cei pe care odinioară îi apreciați sau, pur și simplu, bat câmpii cu ce zic aici, iar de ce-ul meu pentru voi nu există?