în ce carte ne întâlnim?

Ia-o la dreapta, sari de paragraful șapte, mergi tot înainte, rândul 74, după punct, vei da în livada ce altădată ne ținea loc de odihnă, sub mărul bătrân și găunos, lângă vița-de-vie uscată acum, acolo mă vei vedea pe mine. Stau pe banca pe care ne-am întâlnit acum cinci primăveri și privesc pierdut în orizont. Soarele crepuscular se unduiește ușor ca focul ce îl port în sufletul meu, singurul care mi-a dat puterea să te aștept până acum printre umbre adânci și figuri de stil. Țin în mâinile mele, arse de soare și pline de supliciile vieții acesteia, pentru tine întreg universul. Dar e rece, e gol, îl simt că mă atrage, dornic să-mi destăinuie din tainele sale nepătrunse de mintea noastră mult prea îngustă. Te apropii ușor și-mi șoptești la ureche vorbe de dragoste, dar cu ce folos? Eu nu le aud, privesc în interiorul sferei luminoase din brațele mele și te văd. Ești acolo, pe o alee pietruită, mergând la braț cu un bărbat ce mi-e necunoscut, în timp ce soarele se îngână cu luna. Zâmbetul tău mă orbește, mă înmoaie, și dintr-odată râzi, râzi, Doamne ce mai râzi!… e chinuitor. Este vulgar să întreb, dar cine este acela? Căci seamănă cu mine, dar eu nu sunt! Are fața mea și ochii mei, vorbește cum vorbesc eu, are buze subțiri și păr vâlvoi, dar nu sunt eu! Are mers apăsat și gesticulează mult, dar nu sunt eu! Te privește afectuos cu niște ochi blânzi și buni, făcând să-ți salte inima de bucurie. Te topești de brațul lui, în timp ce luna se revarsă, dar nu sunt eu… Oare sunt? Dar el se dizolvă într-o clipită, bătut ca de un vânt, și zboară spre alt paragraf, unde sunt eu, cine ești tu? E de prisos de întrebat. Ce am văzut în sfera asta? Trecut sau viitor? Îți cer răspunsul, dar degeaba, căci nu mai ești aici, ai plecat demult și m-ai lăsat să-mi dau seama de această ghicitoare stupidă, ce nu pare să aibă vreun răspuns logic. Soarele a apus, mii de stele sclipesc pe cer și îmi fac cu ochiul râzând, parcă, și ele de mine. Se vede ceva pe drumul ce duce spre casa noastră din vârful dealului, ești tu? Așa pare. Alergam unul spre celălalt când vântul a început să bată, atât de puternic și zgomotos, ca sunetul pe care îl fac paginile unei cărți, dar așa ceva e imposibil. Eu sunt eu și tu ești tu, tautologic vorbind, complet reali, plini de imperfecțiuni și sentimente, iubind sincer… sau asta era acum patru capitole? Nu-mi mai aduc aminte. Mă trage înapoi ceva ce îmi este peste putință să-i fac față, un suflu atât de rece ce-mi îngheață pe buze cuvintele pe care voiam să le urlu. Tot mai sus, în văzduh, devii un obiect punctiform ce nu se mai distinge de celelalte, copaci, bancă, viță-de-vie, sferă… unde este sfera? O aveam în mâini acum câteva secunde! Negrul este tot ce mai disting din acel amalgam de sunete, forme și regrete.

Mă trezesc foarte amețit de vâjâitul ce-mi rămăsese încă în timpane, pe o suprafață tare, umedă și mișcătoare… o barcă! Dar ce s-a întâmplat? Pe unde am zburat și cum am ajuns aici? Nici bine nu apuc să mă ridic în capul oaselor că înspre mine este deja îndreptată o sabie. Fără mișcări bruște, ridic privirea și mă văd. Cum? Da, eu eram. Dar ce caraghios eram îmbrăcat! Chipiu, veston, pantaloni mulați și… plete?! Îmi rețin un surâs, de teamă să nu-l supăr (sau să nu mă supăr?), și mă grăbesc să arunc o privire în jur. Era o zi însorită de vară, undeva pe la amiază, iar eu mă aflam pe o barcă din lemn… cu vele din pânză? Stupefiat, ridic instinctiv privirea. Am fost foarte fericit să descopăr că în capătul catargului nu era atârnat niciun steag negru cu cap de mort, citisem eu câteva cărți în tinerețe despre pirați. Știam că erau nespălați, bolnavi adesea și fără onoare, cel puțin când este vorba de vreo comoară, deci este de la sine înțeles de ce mă bucuram că nu mă găsesc în compania lor. Totuși, de ce eram acolo, în ambele părți ale sabiei, și de ce trebuia să fiu eu cel care stă în fața părții ascuțite? Nu am timp să-mi răspund că și primesc ordin să mă ridic în picioare, de la alter-eul meu, fiind măsurat din cap până în picioare. Mare i-a fost mirarea când m-a privit, ca într-o oglindă, și a realizat asemănarea izbitoare dintre noi doi. Un gând îmi trecu fulgerător prin minte. Dacă eu existam în această dimensiune, care ar fi fost șansele să exiști și tu pe undeva? Alimentat de acest gând, abia așteptam să te văd, să te întreb dacă ai apucat tu să iei sfera înainte de acel vâjgău cumplit. Norocul meu a fost că aveam în buzunarul de la piept o poză cu noi doi, de la începuturile conviețuirii noastre, de când te alergam prin livadă și ne țineam numai de șotii. Am făcut-o în după-amiaza aceea, când terminaserăm amândoi lucrul. Tu nu prea ai vrut, spuneai că nu arăți bine, că părul îți stă ciufulit, că nu ți-ai dat cu roșu prin obraji, că ești obosită și câte și mai câte alte ifose femeiești. Cu o supărare blândă și un surâs cu subînțeles te-am ridicat pe umăr și, în ciuda protestelor tale violente, concretizate printr-o cascadă de lovituri inofensive pe spatele meu muncit, te-am adus sub măr și am făcut poza. Poate că nu ai arătat excelent, poate că nu aveai părul perfect pieptănat și nu erai roșie în obraji, dar poza de atunci o păstrăm și acum, în trei exemplare, unul mare, deasupra patului nostru și două mici, să ne amintească unul de celălalt atunci când ne este dor, eu îl am în buzunarul de la piept al cămășii, iar tu sub cingătoarea de la brâu. Cum aici limba pe care o vorbea caraghiosul din fața mea era total diferită față de aceea pe care o știam eu, am scos poza și i te-am arătat, ca un copil pierdut ce nu-și găsește mama, mergând de la un străin la altul disperat s-o găsească. A rămas perplex, schimbând privirea de la mine la poză, de la poză la mine, uitându-se la mine ca la un nebun. A dat niște ordine unui flăcău din echipajul său, prin niște sunete guturale și seci. Mi te-a adus, erai mai slabă decât de obicei, cu părul vâlvoi și palidă la față.

Cearcănele îți atârnau sub ochi de parcă nu ai fi dormit de zece zile, se vedea că mai ai puțin și cazi din picioare. Dintr-un pas am ajuns lângă tine și te-am strâns la piept. Erai dezorientată, chiar speriată de gestul ce mie mi se părea absolut firesc. Doar nu era prima dată când te strângeam în brațe, obișnuiam să stăm așa ore în șir în livadă, admirând apusuri și, câteodată, chiar răsărituri, rezemați de trunchiul gros al mărului. Nu-ți înțelegeam spaima, până să-ți aud glasul. Vorbeai la fel ca ei. Aceleași sunete guturale și pline de inflexiuni, mă făceau să mă dau din ce în ce mai mult în spate, mai aproape de marea ce începea să se învolbureze, șocat de posibilitatea convertirii tale la așa-zisul neanderthalism al acestor indivizi. Dintr-o odată tu (sau sosia ta, nu-mi era foarte clar) a început să plângă jalnic, provocând astfel câțiva marinari din echipaj să înceapă o revoltă împotriva mea, considerându-mă, probabil, motivul întristării tale, scoțându-și săbiile amenințător și îndreptându-le drept spre mine. Eram fără scăpare, distanța dintre mine și pupă se micșora din ce în ce mai tare. Cerul se întunecă treptat, nori negri făcându-și apariția din ce în ce mai primejdios. A început să bată vântul, acel vânt ca prima dată, în murmurul căruia se auzea derularea rapidă a unor pagini de carte. Mă uit peste umăr spre marea nesfârșită, acum neagră, oglindind toți acei nori și o văd. Sfera era chiar acolo, în mijlocul apelor, adunând în jurul ei șuvoaie, ce se roteau din ce în ce mai repede și violent. Nu puteam înainta, căci un întreg echipaj stăteau cu săbiile ațintite, gata să mă împungă, iar eu-căpitanul dădea ordine din spate, din ce în ce mai violente – băgam de seamă din tonul vocii sale, din care, grație acelui dialect ciudat, nu îți puteai da seama cu certitudine dacă e de bine sau nu – și guturale, iar tu îi stăteai alături, părându-ți, oarecum, rău pentru soarta mea tragică și implorându-l din priviri să înceteze înaintarea, dar era de neclintit. Vântul se iscase din ce în ce mai mult, furtuna începu să spulbere norii, iar ploaia inunda suprafața bărcii. Deși îmi era foarte frică, nu voiam să intru în săbiile acestor brute, mai ales neînarmat, aș fi fost spulberat din primele secunde, așa că am decis că singura alternativă era să sar în mijlocul șuvoaielor. Închisei ochii și sării. În timp ce cădeam de la cei câțiva metri înălțime ai navei, chipul tău îmi apăru în minte, mai clar ca niciodată, ochii aceia căprui, blânzi, ce mă chemau la ei să mă mângâie. Ochii aceia ce mă alinau mereu când veneam de la lucru, sfârșit de arșița câmpului și de povara muncii, îi iubeam. Te iubeam. Unde erau ei acum, unde erai tu acum? Dar, contrar așteptărilor mele, lipsite de orice speranță, și legilor gravitației, am luat-o în sus, în văzduh, din ce în ce mai sus. Barca rămase doar un simplu punct, când, în cer, am văzut sfera, lucioasă și umedă de la furtuna creată, probabil, de ea însăși. Cu un mare efort, am întins mâna și am apucat-o, sfârșit de această ultimă sforțare. Am închis ochii și, ca o nălucire, mi-a apărut imaginea casei noastre din vârful dealului, poteca pietruită și mărul găunos, toate erau acolo, numai tu nu! Lacrimi mi-au curs pe obraji și am sfârșit leșinat, era mai bine să sfârșesc așa decât durerea pe care aș fi avut-o trăind acolo, fără tine.

Când am deschis ochii, erai la căpătâiul meu, îmi zâmbeai mângâindu-mi ușor fruntea. Dar cum puteam să mă asigur că ești tu și nu alta? Se poate să fi murit, iar tu să reprezinți raiul meu etern? Am ridicat mâna ca să-ți simt obrazul. Surâzând, ai închis ochii, iar prin extremitățile degetelor mele am simțit acea catifea pe care o doream așa de mult, fiecare adâncitură a feței tale însemna pentru mine o nesiguranță sfărâmată de puterea simțului. Începeam să prind putere, îmboldit de tăria acelei realități, m-am ridicat și am văzut sfera așezată lângă picioarele tale. Ce era și de ce mă purtase pe tărâmuri ale căror nume îmi sunt necunoscute și acum? M-am liniștit complet când mi-ai luat mâna într-a ta și ai început să derulezi firul poveștii din propria perspectivă. La scurtă vreme după ce am fost „luat de ceruri”, după cum spuneai, și ție ți s-a întâmplat același lucru. Ai fost purtată, totuși, prin lumi diferite față de mine, pline de alți eu și tu mai răi sau mai buni decât noi, căutând cu ardoare drumul înapoi spre casă, drumul înapoi spre mine. Odată ajunsă, m-ai întâlnit întins pe iarbă și inconștient. Te-ai speriat extrem de tare, însă sfera ta s-a contopit cu a mea, formând una singură și strălucind puternic deasupra mea. Te-ai așezat lângă mine și ai așteptat, minute, ore, veacuri, numai tu știi, dar m-am trezit.

Sferă se ridică dintr-o dată deasupra noastră, în ea succedându-se rapid zeci, sute, poate chiar mii de imagini cu mine și tine, dar nu eram noi. Acel sunet de răsfoire al paginilor unei cărți trona din nou toată livada. Îl auzeai și tu? Categoric, căci priveai deznădăjduită, furioasă spre acea sferă, acel demon ce părea că înghite tot universul. Ne-am luat în brațe, cuprinși de spaimă, și, în sfârșit, am realizat. Sfera nu era un simplu portal către alte dimensiuni, ea îngloba toate aceste dimensiuni, asimilându-le într-o Mare Carte a Vieții. Povestea noastră, ajunsă la final, trebuia să-și ocupe locul printre celelalte mii din sferă, așteptând să fie redescoperită de alt eu, de alt tu. Tălpile ni se desprinseseră deja de pe pământ. Mărul se rupsese din rădăcini, rotindu-se într-un haos de nedescris, țiglele casei noastre zburau și ele, spărgându-se unele de celelalte. Toată truda noastră era acum distrusă, măturată de pe pământ ca și cum niciodată n-ar fi fost, ca și cum niciodată n-am fi fost. Din ce în ce mai sus în aer, ți-am ridicat bărbia. Ochii tăi erau acum două stele, ce ardeau în orbite, amenințând să-ți ardă tâmplele. Șiroaie de lacrimi îți curgeau pe obraji, ca niște comete vii. Te-am strâns tare la piept, lacrimile tale îmi ardeau acum sufletul, nu mai puteam îndura.  S-a înserat. Într-un ultim moment, ți-am strivit gura cu a mea, cuprinși de un ultim spasm, provocat de viața acesta neiertătoare și de acel sunet infernal al paginilor răsfoite. Poate ne vom întâlni în altă carte, una fără sfârșit, unde existența noastră nu este suprimată de un lucru atât de neînsemnat…

*

* *

August. Soarele strălucea într-o căldură înăbușitoare în livada bunicilor, locul meu preferat de joacă. Obișnuiam să alerg cât era ziua de lungă, să râd și să mă aventurez în escapade periculoase prin straturile de flori ale bunicii, spre marea ei disperare. Într-o zi, în capătul livezii, m-am dus la mărul bătrân pe care îl plantaseră dinainte să mă nasc și, în zbenguiala mea obișnuită, observ ceva la baza copacului. Ridic micile obiecte de pe jos, le șterg de pantalonii mei veșnic plini de noroi și le aduc în dreptul ochilor. Erau două poze identice, mici, șterse, îngălbenite la margini din cauza trecerii timpului. Doi oameni zâmbeau cald, un bărbat și o femeie, îmbrățișați. În privirea ei se simțea o ușoară dezamăgire, probabil nu voise să facă poza, nu se simțea pregătită. Ce e drept, părea un pic obosită și ușor nepieptănată, dar inspira atât de multă naturalețe și bunătate! El, vizibil obosit de probabila ei rezistență, râdea cu toată inima. Cine erau acești oameni? O zi întreagă am stat acolo, privind în zări, la umbra mărului, și m-am tot gândit…